Feb 23 2010
Cu si despre profesori…
Poate nu as fi spus niciodata nimic. Poate as fi tacut la nesfarsit inabusind revolta ce mocnea de atata timp in mine. Poate ca nu as fi schitat nici cel mai mic gest ca ceva ma deranjeaza si as fi inchis ochii de fiecare data cand era sa fim improscati cu noroi. Insa aseara vulcanul a erupt! M-am saturat sa tot aud vaicareli si sa ne tot milogim sa obtinem ceva! Fratilor, mai avem si drepturi nu doar indatoriri! Plus ca avem libertatea sa ne exprimam parerea, nu mai suntem ingraditi de niciun regim, poate doar de mintile bolnave ale unora, care inca mai cred ca tot ceea ce ni se serveste in farfurie trebuie sa si mancam!
Ani la rand m-a plictisit intrebarea: “De ce ai dat la aceasta facultate? De ce ai ales aceasta optiune? De ce acest masterat?”. De ce, de ce si iar de ce? Trebuie sa recunosc ca la inceput, cand primul profesor mi-a adresat acesata intrebare (asta se intampla cu multi ani in urma) am stat putin pe ganduri. Eram inca un copil care voia sa faca ceva cu viata lui si auzise, pe ici, pe colo, ca daca urmezi anumite cai ajungi bine. Mai tarziu, tot din cauza acestei intrebari stupide, dupa parerea mea, am crezut ca e ceva in neregula cu mine. Insa dupa ce am mai crescut si m-am hotarat ce vreau sa fac cu viata mea si ce cale sa urmez, am raspuns: “Vreau sa invat!”
Mi s –a parut un raspuns sincer si cat se poate de adevarat, insa pentru multi nu a fost decat o sursa de amuzament! Ce este atat de greu de inteles, oare, in faptul ca mai sunt pe pamantul asta, in Romania asta care pare atat de saraca, si oameni care chiar vor sa invete si sa ramana cu ceva in cap in momentul absolvirii unor cursuri? N-am inteles si nici nu am sa inteleg vreodata de ce unuia dintre profii mei de la masterat acest raspuns (dat de mai multi colegi de-ai mei) l-a facut sa rada? Da, e adevarat platim ca prostii sa facem ceva cu vietile noastre si sa nu ajungem niste retarzi, fara sa avem niciun drept! La fel de adevarat e si faptul ca sistemul nu ofera mai multe posibilitati din cauza ca banii pe care ii platim pe taxele de scolarizare (sume care nu sunt deloc neglijabile!) nu se duc unde ar trebui! Si tot adevart e si faptul ca multi dintre profesori, dar si dintre elevi vin la scoala doar pentru a-si lua o leafa sau doar pentru a obtine o diploma!
Dar in cazul unui student care chiar vrea sa invete si care munceste sa isi plateasca singur studiile, cum credeti ca ii cade atunci cand profesorul, cu multi ani experienta, vine in fata sa si timp de o ora discrediteaza institutia in care preda, iar apoi spune ca i se falfaie de ceea ce vor face studentii cat timp vor urma cursurile in cauza?
Am fost profund ranita de aceasta afirmatie si chiar as putea spune socata! E o problema care depaseste orice deontologie si orice respect fata de meseria pe care o practici! Te astepti uneori sa ti se zica in fata ca esti prost, ca esti o lichea, ca nu esti in stare de nimic si cate si mai cate… ca de’! se practica in Romania si nu putine au fost cazurile de acest gen (si nu cred ca este elev care sa nu confirme aceasta situatie). Dar sa vina un cadru didactic, care are pretentia ca e mult mai scolit decat un amarat de student care se chinuie sa priceapa ceva de la el, sa ii arunce streangul in brate si sa ii spuna cu zambetul pe buze ca i se falfaie….si nu doar ca i se falfaie asa pur si simplu, ci i se falfaie pe banii studentului… e dureros, extrem de dureros! In cazul asta, oare, chiar putem sa mai dam vina doar pe ministri, pe seful statului si in general pe sistem? Tind sa cred ca si profesorii au partea lor de vina din cauza ca renunta prea repede!
Cel putin pentru mine, in mediocritatea mea, a fost o lovitura pe care nu ma asteptam sa o primesc! Si asta poate si din cauza ca timp de 16 ani de scoala am avut parte doar de profesori cu daruire, care si-au luat meseria in serios si au facut-o cu dragoste si care si-au dorit cu tot sufletul sa nu scoata absolventi pe banda rulanta, ci absolventi care vor sti pe ce drum sa mearga si care sa aiba un bagaj de cunostinte la iesirea din respectiva institutie de invatamant! Si tin sa ma inclin tuturor profesorilor pe care i-am avut, in frunte cu d-na Zenovia Pricopoaia, Antaneta Babuc, d-nii daniel Condurache, Dan Stoica, Remus Zastroiu, Stelian Dumistracel, Vanda Condurache (care din pacate nu mai e printre noi).
Si in numele tuturor care ii cunosc pe acesti oameni adevarati si cu daruire, ii rog sa nu lase invatamantul sa moara, sa nu lase rutina sa le ia din suflete acea dragoste cu care ii indruma pe elevi si pe studenti si sa nu renunte la pasiunea pentru meseria pe care o practica!
Padurea spaniola, pe care am vizitat-o din curiozitate, nu numara mai mult de 20 de copaci, pini de altfel (dar sa nu va imaginati ca sunt aceeasi pini ca la noi… sunt intr-adevar din aceeasi familie, doar ca au suferit ceva modificari din cauza climei: sunt foarte inalti, au coroana rotunda, iar acele sunt mult mai lungi). Iarba parea parjolita… si poate pe buna dreptate… ca de’ eram totusi la sfarsitul lui decembrie!
Aceleasi obloane maronii (ca si la intrarea in Spania) erau trase pe ferestre, casele, de o arhitectura impecabila si a caror usi dadeau direct in strada, pareau somnoroase, pe strada asfaltata si fara nici cea mai mica gropa nici tipenie de om sau de masina, iar linistea imi tiuia in urechi! Ma simteam ca intr-un film horror asteptand ca in orice moment sa imi apara in fata, de dupa vreun colt de casa, un vampir! (Cred ca m-am uitat la prea multe filme de genul asta si am ramas marcata! 
). Insa, prima impresie (nu tocmai placuta) avea sa se schimbe in scurt timp. Desi singuratatea, care bantuia strazile satului asfaltate pana in camp, m-a insotit multe zile in plimbarile mele de detaliu, am realizat ca, de fapt, Casasimarro e bine pus la punct si e plin de caldura! 
Autoritatile locale au avut grija sa nu le lipseasca nimic locuitorilor! Un hipermarket luxos cu preturi extrem de mici comparativ cu cele din tara noastra, o banca stilata si cu servicii care nu te fac sa astepti mai mult de cinci minute, magazine de bijuterii, saloane de infrumusetare pentru doamne, restaurante si baruri cochete pe toate gusturile, un spital cum nici in Bucuresti nu gasesti, centre comerciale ceva mai micute pentru copii si pentru adulti, piete bine organizate, scoli luate ca din tipla, centre culturale, sali de lectura etc etc… Acestea sunt doar cateva dintre punctele forte ale satului si retineti: vorbim de un sat nu de un oras! Oare cand satele din Romania, cu drumu
Strazile extrem de inguste, atat cat sa incapa o singura masina, iti dadeau impresia ca lovirea vreunei cladiri aflate la vreo intersectie era inevitabila. Insa, totul era calculat pana la cel mai mic amanunt si doar daca ai fi facut intentionat te-ai fi ciocnit de ceva!
Cladiri imense de zeci de etaje, spoturi luminoase de cativa metri, luminile palpainde ale cazinourilor si ale cluburilor, traficul, miscarea continua, obloanele care de data aceasta nu mai erau trase pe geam, zgomotul, iluminatul stradal care facea ca noaptea sa devina aproape alba, absolut totul transforma marele oras intr-un adevarat furnicar! In toata aceasta nebunie am observat insa mult bun simt, respect si incredere! Si am mai observat ceva, un lucru pe care la noi in tara nu l-am vazut niciodata (sau e posibil sa existe si sa nu stiu eu). Nici o masina nu era parcata pe trotuar; de altfel nici pe langa trotuar nu zareai prea multe! Parcarile subterane erau la discretie! Mai mult, existau parcari special amenajate pentru biciclete si scutere… si pot sa zic ca foarte multi spanioli prefera cele doua mijloace de transport! Coborau frumos, le lasau in parcare, dupa care plecau sa se distreze sau unde mai aveau treaba! Si nimeni nu se atingea de ele! 
La Valencia aceeasi zarva, insa pe langa romana mai auzeai si alte limbi ale pamantului! Cel mai usor era daca stiai spaniola… cu engleza nu faceai prea multe parale… prea putini vorbeau aceasta limba! Aici am coborat. Mi-am incheiat calatoria cu autocarul, insa aveam sa o continui inca doua ore cu o masina mica care fugea ca nebuna pe strazile fara gropi si denivelari ale Spaniei! 
.jpg)
De asemenea, m-am lasat prada Avignon-ului, unde am avut impresia ca nu mai dau de capatul Bulevardului Saint Roch. Iar daca in Romania pierzi numaratoarea masinilor blocate in trafic, pe Rue Saint Felicite din Nimes iti ajungeau degetele de la mana. Mai mult, soarele ne-a pus aura de vedeta la Cannes si am fost premiati, in nestirea noastra, cu splendoarea locului, un premiu mai mare chiar si decat Nobel-ul.
si poate chiar si o amintire… esarfele frantuzesti erau la loc de cinste! Insa, amintirea a devenit una cu totul neasteptata si neplacuta! Nici nu am apucat sa intram bine in magazin ca una dintre casierite a si dat alarma, prin statie, in randul celorlalti agenti. Si poate totul ar fi fost mai discret daca nu ar fi ales microfonul care impanzeste vocea tare si raspicat in tot supermarketul, ca o portavoce! "Atentie, romani in magazin!"… acestea au fost cuvintele care parca ne-a inghetat sangele in vine, cel putin mie…. oare cat de prosti ne-au crezut (si ne cred) incat sa nu intelegem cateva cuvinte in franceza???… Din cate se pare… destul de prosti!!!
e adevarat ca aici nu am vazut cum vin pescarii din larg, de la pescuit, odata cu rasaritul soareleui la Marea Neagra, dar totul era altfel…. in tara mea ma jucam cu crabii rataciti pe plaja din vreo plasa de pescuit si cu pestisorii care inca se mai zvarcoleau intr-o ultima suflare in barcile pescarilor! La Marea Neagra m-am pierdut de multe ori in nebunia unui scaldat caldut in valurile inspumate si pline de roseata rasaritului de soare… dar aici era altceva!… Eram deasupra intinderii de apa pe care nu o puteam cuprinde cu privirea! Aici am vazut cum Ventimiglia se impodobeste cu valul purpuriu tesut din razele adormite ale astrului luminii. Aici am vazut cum fiecare locuinta asezata pe muntii terasati, a caror picioare erau spalate de valurile marii, prind viata dimineata. 
Jos marea, sus muntele. Aici, crescaturile stancoase sunt legate de strazi ridicate la cateva sute, poate chiar mii de metri fata de nivelul 0. Si daca o vorba din batrani zice ca muntele nu se intalneste cu marea, iata ca realitatea din N-E Italiei (dar si din alte zone le lumii) o contrazice. In acest tinut, pe care il distingeam ca intr-o vraja in ceata uni nereveniri totale din somn, marea e sora cu muntele, iar cel mai important… oamenii sunt prieteni cu Natura!
. Beculetele rosii se urcasera acum in varful stalpilor albi, care au devenit mult mai grosi si mai rigizi. Apoi, privirea a inceput sa mi se miste in intunericul cu iz nemtesc. Pupilele se pierdeau in cercurile pe care le brazdau in aer elicele care se prindeau de fiecare beculet rosu si de stalpii albi. Multitudinea eolienelor intinse pe hectare intregi te faceau sa te simti pierdut ca intr-o padure cu copaci situati la distante egale, in randuri paralele. Tocmai acea ordine perfecta te facea sa uiti unde esti! Ma simteam ca intr-un muzeu al timpului, unde coloanele albe construite din ani isi sprijineau istoria in secundele ce construiau minute, ore, zile… Era ca un razboi de tesut de ultima generatie… fiecare adiere de vant era trecuta prin itele tehnologiei si transformata in covor de energie… De ce Romaniei ii este atat de greu sa aiba parcuri eoliene? Mai bine zis de ce le este domnilor care ne conduc atat de greu sa se implice si in aceasta chestiune care cu siguranta nu ar fi o pierdere de timp la fel cum sunt multe dintre activitatile lor asa-numite "politice"?… Mda… raspunsul lor, cel mai probabil, ar fi unul extrem de simplu, raspuns care a devenit un trend national… "nu sunt bani!"…
. 
Si mare a fost mirarea cand am vazut ca autostrada (care la noi se construieste cu viteza melcului pe an) era curata si uscata de parca ninsoarea ocolise intentionat portiunea care a serpuit prin muntii cu creste albe si strabatute de sute de tuneluri rutiere! Asadar, dragi straini, daca va lipseste sportul extrem, mai ales pe timp de iarna… veniti in Romania! si aveti grija sa nu va uitati masinile, ca nu de alta, dar s-ar putea sa impingeti la masina altuia!
… Asta inseamna ca si ungurii se dau in vant dupa mancarea si bauturile noastre traditionale?, imi suna o intrebare in minte… Mai grav e faptul ca printre granicerii angajati la granita cu Ungaria erau si romani. Si iata cum apare durerea de cap si poate unul dintre punctele slabe: de ce sa moara capra mea si a vecinului sa traiasca? Intrebarea asta venita din nu stiu ce colt al mintii m-a trezit pe loc din amorteala ce ma cuprinsese la minus putin peste zero grade, la un 22.30. Reluandu-ne calatoria, pe taram unguresc de data asta, am prins o frantura din discutia aproape stinsa a unor domni cu ceva experienta (se pare) in trecerea frontierelor: “Si totul s-ar fi putut rezolva cu o cheta de cate cinci sau zece euro de persoana, in functie de ce are fiecare in bagaj….”. Asadar, aveai de ales: cheta, confiscare sau amenda! 
