carmenhelena

De multe ori se spune ca tot ce e frumos dureaza doar trei zile… da, la mine a durat de doua ori mai mult plus inca un sfert! Nu a fost un vis de vara, ci al unui sfarsit de primavara! Si poate istoria ne-a lasat un gust amar pe alocuri si ne-a sadit o oarece repulsie, si, astfel, am ajuns sa strambam din nas, iar inima sa isi dubleze numarul de batai pe minut, doar la auzul unui cuvant! Nu pot sa spun ca am ajuns sa ii iubesc… barbatii inca se gandesc la harem, iar femeile nu se pot ruga decat in spatele barbatilor!… insa respectul si admiratia au inceput sa prinda contur!

Vrei sa fii purtat in brate pana picioarele iti ating valurile marii? Nimic mai simplu! E de ajuns un simplu “te rog” si rugamintea ti se va transforma in realitate!

Sau vrei sa te simti  imparateste? Este de ajuns sa iti exprimi dorinta si vei uita intr-o clipa de toate piedicile pe care le-ai intampinat pana in acel moment, ca de “clientul nostru, stapanul nostru!” Si nu e nici un soi de reclama mascata, e doar adevarul gol-golut!

Nicaieri in lume nu cred ca aceasta zicala se potriveste mai bine decat in tara unde totul se negociaza! Insa cum orice padure are uscaturile ei, nici Turcia nu face exceptie! Diferenta e ca aceste uscaturi incep sa prinda viata cu fiecare zi ce trece! Din zori si pana cand soarele se ascunde in munti sau se racoreste in mare, oamenii de aici robotesc necontenit! Sunt constienti de faptul ca daca nu muncesc nu traiesc! Turismul si agricultura e singura lor cale de acces la viata, cel putin in partea de sud a tinutului! Ce-i drept nici statul nu ii neglijeaza, acesta oferindu-le stimulente sa se dezvolte si, astfel, sa aduca profit tarii, lucru care, de pilda, in tara noastra nu ai sa-l vezi prea curand! La noi se pare ca exista o lege nescrisa, care, din pacate, se aplica tot mai des: daca statul iti da o mana de ajutor, iti ia inapoi cu zece maini!

Uite asa se face ca Turcia a devenit o mare tara exportatoare, iar romanii ajung sa nu-si mai incante papilele gustative cu gusturi autohtone! Daca nu s-ar face export, legumele si fructele cultivate doar in Antalya ar acoperi 70% din necesarul intregii tari, fapt ce nu e deloc de neglijat!

Dar sa revenim si sa nu stricam farmecul zilelor de vis petrecute in tinutul in care din 365 de zile intr-un an, 360 sunt cu soare, iar bacsisul e la el acasa!

Totul a inceput in mometul in care ne-am imbarcat, ne-am legat centurile de siguranta si am decolat cu peste 300km/h. Timp de o ora si jumatate i-am pacalit pe nori, am fost deasupra lor. Gandurile se incruncisau la peste 11.200m altitutine si se congelau numai cand ochii vedeau pe monitorul informativ minus 46 grade Celsius, temperatura de dincolo de peretele avionului, iar timpul ti sa parea ca sta in loc, in ciuda vitezei de 856km/h!

Linistea avea sa se instaleze abia dupa ce am mai scapat de turatiile motoarelor avionului si dupa ce am avut o primire ca la carte in hotelul ce isi purta mandru pe frunte cele cinci stele . Vraja a inceput sa isi faca efectul, insa, in Antalya, de altfel si capitala turismului din Turcia! Vestigiile arhitecturale in stil bizantin si roman, centrul  istoric al orasului, care poarta amprenta multor civilizatii te faceau sa te indragostesti pe loc atat de peisajele in sine cat si de respectul cu care aceste monumente au fost conservate pana in prezent.  Ne-am potrivit ceasurile dupa “Turnul cu ceas”, am facut cunostinta cu “impovaratul de ani”, Antalos, cel care a intemeiat Antalya si am trecut pe sub ”Poarta lui Hadrian “, in drum spre mare!

Poate nu as fi spus niciodata nimic. Poate as fi tacut la nesfarsit inabusind revolta ce mocnea de atata timp in mine. Poate ca nu as fi schitat nici cel mai mic gest ca ceva ma deranjeaza si as fi inchis ochii de fiecare data cand era sa fim improscati cu noroi. Insa aseara vulcanul a erupt! M-am saturat sa tot aud vaicareli si sa ne tot milogim sa obtinem ceva! Fratilor, mai avem si drepturi nu doar indatoriri ! Plus ca avem libertatea sa ne exprimam parerea, nu mai suntem ingraditi de niciun regim, poate doar de mintile bolnave ale unora, care inca mai cred ca tot ceea ce ni se serveste in farfurie trebuie sa si mancam!

Ani la rand m-a plictisit intrebarea: “De ce ai dat la aceasta facultate? De ce ai ales aceasta optiune? De ce acest masterat ?”. De ce, de ce si iar de ce? Trebuie sa recunosc ca la inceput, cand primul profesor mi-a adresat acesata intrebare (asta se intampla cu multi ani in urma) am stat putin pe ganduri. Eram inca un copil care voia sa faca ceva cu viata lui si auzise, pe ici, pe colo, ca daca urmezi anumite cai ajungi bine. Mai tarziu, tot din cauza acestei intrebari stupide, dupa parerea mea, am crezut ca e ceva in neregula cu mine. Insa dupa ce am mai crescut si m-am hotarat ce vreau sa fac cu viata mea si ce cale sa urmez, am raspuns: “Vreau sa invat!”

Mi s –a parut un raspuns sincer si cat se poate de adevarat, insa pentru multi nu a fost decat o sursa de amuzament! Ce este atat de greu de inteles, oare, in faptul ca mai sunt pe pamantul asta, in Romania asta care pare atat de saraca, si oameni care chiar vor sa invete si sa ramana cu ceva in cap in momentul absolvirii unor cursuri? N-am inteles si nici nu am sa inteleg vreodata de ce unuia dintre profii mei de la masterat acest raspuns (dat de mai multi colegi de-ai mei) l-a facut sa rada? Da, e adevarat platim ca prostii sa facem ceva cu vietile noastre si sa nu ajungem niste retarzi, fara sa avem niciun drept! La fel de adevarat e si faptul ca sistemul nu ofera mai multe posibilitati din cauza ca banii pe care ii platim pe taxele de scolarizare (sume care nu sunt deloc neglijabile!) nu se duc unde ar trebui! Si tot adevart e si faptul ca multi dintre profesori,  dar si dintre elevi vin la scoala doar pentru a-si lua o leafa sau doar pentru a obtine o diploma!

Dar in cazul unui student care chiar vrea sa invete si care munceste sa isi plateasca singur studiile, cum credeti ca ii cade atunci cand profesorul, cu multi ani experienta, vine in fata sa si timp de o ora discrediteaza institutia in care preda, iar apoi spune ca i se falfaie de ceea ce vor face studentii cat timp vor urma cursurile in cauza?

Am fost profund ranita de aceasta afirmatie si chiar as putea spune socata! E o problema care depaseste orice deontologie si orice respect fata de meseria pe care o practici! Te astepti uneori sa ti se zica in fata ca esti prost, ca esti o lichea, ca nu esti in stare de nimic si cate si mai cate… ca de’! se practica in Romania si nu putine au fost cazurile de acest gen (si nu cred ca este elev care sa nu confirme aceasta situatie). Dar sa vina un cadru didactic, care are pretentia ca e mult mai scolit decat un amarat de student care se chinuie sa priceapa ceva de la el,  sa ii arunce streangul in brate si sa ii spuna cu zambetul pe buze ca i se falfaie….si nu doar ca i se falfaie asa pur si simplu, ci i se falfaie pe banii studentului… e dureros, extrem de dureros! In cazul asta, oare, chiar putem sa mai dam vina doar pe ministri, pe seful statului si in general pe sistem? Tind sa cred ca si profesorii au partea lor de vina din cauza ca renunta prea repede!

Cel putin pentru mine, in mediocritatea mea, a fost o lovitura pe care nu ma asteptam sa o primesc! Si asta poate si din cauza ca timp de 16 ani de scoala am avut parte doar de profesori cu daruire, care si-au luat meseria in serios si au facut-o cu dragoste si care si-au dorit cu tot sufletul sa nu scoata absolventi pe banda rulanta, ci absolventi care vor sti pe ce drum sa mearga si care sa aiba un bagaj de cunostinte la iesirea din respectiva institutie de invatamant! Si tin sa ma inclin tuturor profesorilor pe care i-am avut, in frunte cu d-na Zenovia Pricopoaia, Antaneta Babuc, d-nii daniel Condurache, Dan Stoica, Remus Zastroiu, Stelian Dumistracel, Vanda Condurache (care din pacate nu mai e printre noi).

Si in numele tuturor care ii cunosc pe acesti oameni adevarati si cu daruire, ii rog sa nu lase invatamantul sa moara, sa nu lase rutina sa le ia din suflete acea dragoste cu care ii indruma pe elevi si pe studenti si sa nu renunte la pasiunea pentru meseria pe care o practica!

 Pleoapele au inceput sa nu mai fie grele… Un tarait ma aduce la realitate si constat ca serviciul roaming imi da de stire, la 1.52 dimineata, ca tocmai am trecut pe pamant austriac. Peste tot domnea linistea!Nimeni nu-si mai dadea cu parerea… poate doar in somn!Cate un sforait razlet pe ici pe colo ii facea pe unii sa se mai inece… Cat de saraci suntem! As fi dorit sa aud un "Guten Morgen !" sau "Ja, du bist im Austerricht! Das ist Arnoldstein!"… insa cuvinte asemanatoare rostite din gura unei nemtoaice zvelte, cu ochi albastri, aveam sa aud ceva mai tarziu, dupa alti kilometri!

    Atentia mi-a fost din nou atrasa de clipoceala bulinelor rosii. Misterul a ramas departe… aproape de frontiera cu Ungaria. Beculetele rosii se urcasera acum in varful stalpilor albi, care au devenit mult mai grosi si mai rigizi. Apoi, privirea a inceput sa mi se miste in intunericul cu iz nemtesc. Pupilele se pierdeau in cercurile pe care le brazdau in aer elicele care se prindeau de fiecare beculet rosu si de stalpii albi. Multitudinea eolienelor intinse pe hectare intregi te faceau sa te simti pierdut ca intr-o padure cu copaci situati la distante egale, in randuri paralele. Tocmai acea ordine perfecta te facea sa uiti unde esti! Ma simteam ca intr-un muzeu al timpului, unde coloanele albe construite din ani isi sprijineau istoria in secundele ce construiau minute, ore, zile… Era ca un razboi de tesut de ultima generatie… fiecare adiere de vant era trecuta prin itele tehnologiei si transformata in covor de energie… De ce Romaniei ii este atat de greu sa aiba parcuri eoliene? Mai bine zis de ce le este domnilor care ne conduc atat de greu sa se implice si in aceasta chestiune care cu siguranta nu ar fi o pierdere de timp la fel cum sunt multe dintre activitatile lor asa-numite "politice"?… Mda… raspunsul lor, cel mai probabil, ar fi unul extrem de simplu, raspuns care a devenit un trend national… "nu sunt bani!"…

… dar sa revenim… Dupa aproape o ora de mers pe autostrada care serpuia printre eoliene, iata ca veni si vremea unui popas! Troienele de doi metri si gerul care iti trecea prin madulare te facea sa iti aducu aminte de iernile din copilarie, cand ne bucuram de zapada din belsug! Nu am rezistat tentatiei si in Austria m-am jucat pentru prima data cu zapada in iarna lui 2008 .

Si mare a fost mirarea cand am vazut ca autostrada (care la noi se construieste cu viteza melcului pe an) era curata si uscata de parca ninsoarea ocolise intentionat portiunea care a serpuit prin muntii cu creste albe si strabatute de sute de tuneluri rutiere! Asadar, dragi straini, daca va lipseste sportul extrem, mai ales pe timp de iarna… veniti in Romania ! si aveti grija sa nu va uitati masinile, ca nu de alta, dar s-ar putea sa impingeti la masina altuia!

Povestea nu se termina aici… asa ca.. fiti cu ochii pe blog!