carmenhelena

Zorile m-au prins intr-un tinut total necunoscut! Prin geamul masinii negre zaream prima licarire de lumina, primul ochi deschis al soarelui, care accentua si mai mult roseata pamantului presarat, pe alocuri, cu pietre albe. Parca eram in Vestul Salbatic, asa cum vazusem prin filme! Doamne, cata pustietate!, mi-am zis in gand si mi-am lungit gatul spre a vedea mai bine. De pe bancheta din spate a masinii vedeam cum fasia neagra cu margini albe ce te atentionau prin trepidatii ca ai depasit carosabilul taie practic intinderea de terra rosa. Pe ici pe colo mai zareai cate un arbust sau cate un cactus. Ariditatea pe care o sorbeam din priviri imi usca parca gatul si simteam nevoia de oaza de verdeata de acasa! Padurea aveam sa o cunosc ceva mai tarziu, dupa alti zeci de kilometri, insa nu are nici in clin, nici in maneca cu padurea din tara noastra! Padurea spaniola, pe care am vizitat-o din curiozitate, nu numara mai mult de 20 de copaci, pini de altfel (dar sa nu va imaginati ca sunt aceeasi pini ca la noi… sunt intr-adevar din aceeasi familie, doar ca au suferit ceva modificari din cauza climei: sunt foarte inalti, au coroana rotunda, iar acele sunt mult mai lungi). Iarba parea parjolita… si poate pe buna dreptate… ca de’ eram totusi la sfarsitul lui decembrie!

In toiul diminetii Casasimarro, care numara in jur de 3.000 de suflete, parea pustiit. Aceleasi obloane maronii (ca si la intrarea in Spania) erau trase pe ferestre, casele, de o arhitectura impecabila si a caror usi dadeau direct in strada, pareau somnoroase, pe strada asfaltata si fara nici cea mai mica gropa nici tipenie de om sau de masina, iar linistea imi tiuia in urechi! Ma simteam ca intr-un film horror asteptand ca in orice moment sa imi apara in fata, de dupa vreun colt de casa, un vampir! (Cred ca m-am uitat la prea multe filme de genul asta si am ramas marcata! ). Insa, prima impresie (nu tocmai placuta) avea sa se schimbe in scurt timp. Desi singuratatea, care bantuia strazile satului asfaltate pana in camp, m-a insotit multe zile in plimbarile mele de detaliu, am realizat ca, de fapt, Casasimarro e bine pus la punct si e plin de caldura!

 

Autoritatile locale au avut grija sa nu le lipseasca nimic locuitorilor! Un hipermarket luxos cu preturi extrem de mici comparativ cu cele din tara noastra, o banca stilata si cu servicii care nu te fac sa astepti mai mult de cinci minute, magazine de bijuterii, saloane de infrumusetare pentru doamne, restaurante si baruri cochete pe toate gusturile, un spital cum nici in Bucuresti nu gasesti, centre comerciale ceva mai micute pentru copii si pentru adulti, piete bine organizate, scoli luate ca din tipla, centre culturale, sali de lectura etc etc… Acestea sunt doar cateva dintre punctele forte ale satului  si retineti: vorbim de un sat nu de un oras! Oare cand satele din Romania, cu drumu

ri noroioase, cu crasme la un colt de casa, fara punct sanitar si cu scoli care stau sa cada in lipsa de profesori si de elevi vor ajunge ca in Occident? Cand pepenii nu se vor mai vinde o data pe saptamana dintr-o caruta? Cand painea adusa de la oras va fi la discretie in cooperativele transformate treptat in "magazin mixt"? Cand si iar cand?

In Casasimaro fiecare lucru este facut parca ritualic. In fiecare dimineata la ora 7.00, spaniolii, atat barbatii cat si femeile, merg la bar sa isi bea cafeaua si sa manance cate ceva usor, fara grasimi si cat mai natural. O ora mai tarziu, strazile se umplu de oameni, fiecare indreptandu-se la treaba lui: barbatii la camp sau in "sutane", femeile la cumparaturi. Aici femeile nu muncesc, se preocupa doar de casa si de familie. Si nici aspectul fizic nu si-l neglijeaza. Foarte cochete, accesorizate, cu un aspect impecabil, cu o coafura perfecta, cu putin fard de pleoape si rosu in obraz si pe buze. Aceasta este in mare imaginea unei doamne, indiferent de varsta. Poate pare totul desprins ca dintr-un film, insa nu exagerez, pentru ca totul se invarte in jurul decentei, a discretiei si nu a penibilului si stridentului!

Si daca tot am vorbit de eleganta si stil, iata ca nici barbatii nu se abtin de la asa ceva. Sunt mereu fresh, fara nici cea mai mica urma de barba, nicioadata nu ii vezi in pantaloni de trei sferturi sau in short, camasa e elementul esential, tricoul la dunga si papucii fara pic de praf! Chiar si la munca, salopetele le sunt curate si deloc peticite!

Revenind la programul normal, la pranz, mai exact la ora 11.00 in timpul verii cand temperatura depaseste 45 de grade Celsius sau la ora 14.00 in timpul iernii cand se depasesc usor 15 grade, oamenii vin si "morseaza", dupa care se odihnesc pana la ora 16. 00, cand isi reiau lucrul. Ultima masa, ceva mai sanatoasa, dar de asemenea fara grasimi, e seara, in familie, in jurul orei 21.00.

Cat despre sarbatori… toata lumea e libera: scolile isi inchid portile, magazinele mari au program scurt, munca inceteaza si toata lumea sarbatoreste! Primaria pune totul la dispozitie, mai ales de Fiesta satului (Ziua satului), care tine o saptamana!

Pe de alta parte, oamenii locului nu uita nici de Dumnezeu! Sunt catolici si isi respecta ritualurile, biserica din centrul satului, a carui ceas da de stire din ora in ora, devenind neincapatoare! Si apropo de "gong-ul" ceasului de pe turla bisericii… mi-a fost destul de greu sa ma obisnuiesc cu el (mai ales ca locuinta mea era la o strada departare de locasul de cult!!!!). Si sa nu credeti ca mai e nevoie sa iti pui ceasul sa sune dimineata!!!! La 7 fix bate de trei ori, dupa care din ora in ora cate un gong, iar la 15.00, 18.00 si 21.00 de cate trei, sase, respectiv noua ori!

Cat despre parerea pe care mi-au lasat-o spaniolii, jos palaria! Sunt oameni calzi, dornici sa te cunoasca mai ales daca nu esti de prin imprejurimi, saritori, corecti, cinstiti… intr-un cuvant, minunati! Cel putin asa sunt oamenii pe care i-am cunoscut in saptamana in care am stat in tara lor!

 

La numai o ora dupa miezul noptii am intrat in Spania. Linistea care te napadea in noapte te facea sa te scufunzi parca in marea de lumina galbena care impanzea tinutul. Era exact ca un puzzle sau ca un goblen… o singura piesa sau un singur punct neasezat acolo unde ii e locul ar fi stricat tot farmecul, iar tabloul ar fi ramas incomplet! Era ca si cum ai fi fost undeva pe Bucium si ti-ai fi inecat globii oculari in intinderea de lumini a Iasului, noaptea, sau sus la Crucea Caraiman si ai fi privit Busteniul! Doar ca aici priveai totul de la acelasi nivel, nu de sus. Iti dadea impresia ca Pamantul nu e nicidecum rotund, ci liniar… ca o fasie dreapta, fara ocolisuri, fara suisuri si coborasuri, care se pierde prin Univers!

Ceva mai tarziu am facut cunostinta si cu primul oras din acest tinut. Era micut si adormit sub palpaitul unui ceas care indica ora 2.00. Totul era pustiu, blocurile mici, asemanatoare cu niste cladiri vechi din piatra, fara balcoane si cu ferestre ascunse de obloanele maronii! Nici tipenie de om pe strada! Strazile extrem de inguste, atat cat sa incapa o singura masina, iti dadeau impresia ca lovirea vreunei cladiri aflate la vreo intersectie era inevitabila. Insa, totul era calculat pana la cel mai mic amanunt si doar daca ai fi facut intentionat te-ai fi ciocnit de ceva!

Castellon-ul, in schimb, era ceva mai animat! Numai zecile de romani care misunau prin autogara in asteptarea rudelor te faceau sa te simti ca intr-o oarecare autogara din Romania… Pupaturi, imbratisari, bagaje peste bagaje, frig de iti clantaneau dintii in gura, "ai adus slanina?", "da vin dintr-ala de acasa ca sa fierbem ai?", "hai sa mergem ca ne incalzim cu o gura de rachiu ca doar nu l-ai adus degeaba atatea mii de kilometri!"… sunt doar cateva dintre elementele care intregeau tabloul si care iti inmuiau sufletul! lacrimile din ochii celor care n-au dormit toata noaptea si le-au amortit picioarele in sala de asteptare a autogarii iti desluseau o alta fata a romanilor! Nimeni nu a plecat de bine acolo! Nimeni nu a uitat de dulcele "acasa"! Iar accentele de moldovean, de ardelean sau de muntean se amestecau si deveneau prietene mai mult decat in tara! Nu mai conta nimic pentru acesti oameni plecati departe de casa, de familie si de toti cei dragi! Erai roman? Atunci erai fratele lor!

Barcellona era ceva mai rigida in toiul noptii! Dar nu ducea lipsa de viata de noaptea! Toata lumea misuna pe strada de la mic la mare, mai ales ca era Fiesta! Cladiri imense de zeci de etaje, spoturi luminoase de cativa metri, luminile palpainde ale cazinourilor si ale cluburilor, traficul, miscarea continua, obloanele care de data aceasta nu mai erau trase pe geam, zgomotul, iluminatul stradal care facea ca noaptea sa devina aproape alba, absolut totul transforma marele oras intr-un adevarat furnicar! In toata aceasta nebunie am observat insa mult bun simt, respect si incredere! Si am mai observat ceva, un lucru pe care la noi in tara nu l-am vazut niciodata (sau e posibil sa existe si sa nu stiu eu). Nici o masina nu era parcata pe trotuar; de altfel nici pe langa trotuar nu zareai prea multe! Parcarile subterane erau la discretie! Mai mult, existau parcari special amenajate pentru biciclete si  scutere… si pot sa zic ca foarte multi spanioli prefera cele doua mijloace de transport! Coborau frumos, le lasau in parcare, dupa care plecau sa se distreze sau unde mai aveau treaba! Si nimeni nu se atingea de ele!  

Am lasat toata forfota din Barcelona in urma si ne-am indreptat spre alte tinuturi care mai de care mai interesante prin cultura si arhitectura!

La Valencia aceeasi zarva, insa pe langa romana mai auzeai si alte limbi ale pamantului! Cel mai usor era daca stiai spaniola… cu engleza nu faceai prea multe parale… prea putini vorbeau aceasta limba! Aici am coborat. Mi-am incheiat calatoria cu autocarul, insa aveam sa o continui inca doua ore cu o masina mica care fugea ca nebuna pe strazile fara gropi si denivelari ale Spaniei!

Ne-am luat ramas bun, pe rand, de la Savona, Venetia, Genova, si in final de la toata Italia! Cote d’Azur ni se infatisa in toata splendoarea… o adevarata minunatie… o mica parte din Rai lasata de Dumnezeu pe pamant. Mai tarziu aveam sa fac cunostinta cu Nice, Marseille si Montpellier.

 

De asemenea, m-am lasat prada Avignon-ului, unde am avut impresia ca nu mai dau de capatul Bulevardului Saint Roch. Iar daca in Romania pierzi numaratoarea masinilor blocate in trafic, pe Rue Saint Felicite din Nimes iti ajungeau degetele de la mana. Mai mult, soarele ne-a pus aura de vedeta la Cannes si am fost premiati, in nestirea noastra, cu splendoarea locului, un premiu mai mare chiar si decat Nobel-ul.

Timpul parca statea in loc in vartejul sarmului frantuzesc! Aveai impresia ca Franta ti se deschide ca o floare si te primeste la sanul ei ca o mama care isi strange la piept fiul. Cuprins de o vraja stranie aveai impresia ca aceasta tara e a ta! Te napadea un respect si o stima ca atunci cand un francez, cu mana pe inima, asculta marseilleza.

Insa, tot acest respect si aceasta admiratie, a fost brazdata de un sentiment ce iti facea obrazul sa crape de rusine… un sentiment care nu iti lua mandria de a fi roman, dar care iti sfasia sufletul de nesimtirea unor compatrioti! Probabil va intrebati de ce spun asta, de ce am trecut de la o extrema la alta… Iata de ce! Sleiti de energie, am intrat intr-un magazin sa ne cumparam ceva cu multe calorii  si poate chiar si o amintire… esarfele frantuzesti erau la loc de cinste! Insa, amintirea a devenit una cu totul neasteptata si neplacuta! Nici nu am apucat sa intram bine in magazin ca una dintre casierite a si dat alarma, prin statie, in randul celorlalti agenti. Si poate totul ar fi fost mai discret daca nu ar fi ales microfonul care impanzeste vocea tare si raspicat in tot supermarketul, ca o portavoce! "Atentie, romani in magazin!"… acestea au fost cuvintele care parca ne-a inghetat sangele in vine, cel putin mie…. oare cat de prosti ne-au crezut (si ne cred) incat sa nu intelegem cateva cuvinte in franceza???… Din cate se pare… destul de prosti!!!

Intr-o secunda toti agentii supravegheau rafturile si chiar stateau langa tine ca nu cumva sa sustragi ceva din magazin.

La un astfel de gest, mintea mi s-a oprit iar intr-un punct. Toate gandurile care imi intersectau creierul  m-a facut sa ma infurii iar pe romani! "Doamne, ce imagine si-au facut romanii care au apucat sa treaca pe aici! Si, Doamne, ce imagine au creat intregii tari!". Rusinos, de-a dreptul rusinos!…. Nu-mi era rusine ca eram romanca, imi plesnea obrazul de nerusinarea altora care nu se coborau niciodata de pe piedestalul trufiei create de propria lor amagire! Saracii!!!… habar n-au avut ca s-au pacalit doar pe ei insisi, condamnandu-se singuri pentru imaginea stricata si greu de reparat a Romaniei si a romanilor!

Am inlemnit cand am vazut ca, la scurt timp, a aparut si masina Politiei. Va puteti inchipui ce sentiment te cuprinde intr-o astfel de situatie??? Si toate astea din cauza unor nesabuiti de romani care "ne-au facut reclama buna"! De ce trebuie sa sufere toti pentru niste nesocotiti ca acestia?… probabil acesta este raspunsul la dezinteresul autoritatilor din Romania, a sistemului care ii face pe unii sa calce stramb! Dar asta nu-i disculpa! Atat timp cat au discernamant, faptele lor ii incrimineaza. Si mai grav de cat atat incrimineaza intrega tara, oameni nevinovati si corecti! Nu trebuie uitat ca atunci cand, indiferent in ce colt al lumii te afli, cand spui roman, spui Romania!…

 

Insa, sa lasam aceasta intamplare nefericita si sa ne continuam povestea…  

Am parasit Austria, atat de draga mie! Acelasi tarait de telefon avea sa imi dea de stire la un 7.30 dimineata de un "Bine ai venit!" italienesc! O lumina rosiatica se reflecta in geamul de care imi sprijineam capul. Mi-am intors privirea si am atins cu mana soarele care iesea fieband din mare. Uimirea mi-a fost si mai mare cand mi-am dat seama ca ma aflu undeva lateral, deasupra Marii Mediterane… e adevarat ca aici nu am vazut cum vin pescarii din larg, de la pescuit, odata cu rasaritul soareleui la Marea Neagra, dar totul era altfel…. in tara mea ma jucam cu crabii rataciti pe plaja din vreo plasa de pescuit si cu pestisorii care inca se mai zvarcoleau intr-o ultima suflare in barcile pescarilor! La Marea Neagra m-am pierdut de multe ori in nebunia unui scaldat caldut in valurile inspumate si pline de roseata rasaritului de soare… dar aici era altceva!… Eram deasupra intinderii de apa pe care nu o puteam cuprinde cu privirea! Aici am vazut cum Ventimiglia se impodobeste cu valul purpuriu tesut din razele adormite ale astrului luminii. Aici am vazut cum fiecare locuinta asezata pe muntii terasati, a caror picioare erau spalate de valurile marii, prind viata dimineata.

Ma aflam pe una dintre strazile suspendate ale Italiei. Jos marea, sus muntele. Aici, crescaturile stancoase sunt legate de strazi ridicate la cateva sute, poate chiar mii de metri fata de nivelul 0. Si daca o vorba din batrani zice ca muntele nu se intalneste cu marea, iata ca realitatea din N-E Italiei (dar si din alte zone le lumii) o contrazice. In acest tinut, pe care il distingeam ca intr-o vraja in ceata uni nereveniri totale din somn, marea e sora cu muntele, iar cel mai important… oamenii sunt prieteni cu Natura!

Aveam impresia ca inca mai visez! Dar nu, totul era cat se poate de adevarat!… si chiar daca eram la 2.253 km fata de Romania, mintea tot acasa imi statea. Dar eram furioasa! Un sentiment tare ciudat te cuprinde cand in suflet ti se cuibaresc o adunatura de trairi! Ai vrea sa razi, ai vrea sa strigi, sa ironizezi, sa plangi, sa strivesti totul si sa repari! De ce tara noastra, care este atat de frumoasa si atat de bogata, nu poate avea ceea ce are "tara sub forma de cizma"? E drept ca fiind "incaltata" Italia poate pasi mai usor, fara sa se intepe in toate cuiele aruncate de istorie si de oamenii politici, dar ar putea si Romania sa faca toate astea, chiar daca inca mai poarta opinci! De ce am ramas in urma cu 100 de ani sau poate chiar cu mai mult? De ce nu stim decat sa distrugem? Oare ce ne mai trebuie ca sa revenim cu picioarele pe pamant?… ma rog, o parte dintre noi si mai ales cei de la conducere…

Teoretic… nu ne mai trebuie nimic… e vorba doar de constiinta si de respectul nostru ca popor care detine o adevarata comoara si legi nescrise de aur!

Practic… ne mai trebuie alte zeci de mii de morale, de penalizari, de suturi in fund, de usi trantite in nas, de tampenii facute impulsiv!

Insa, refuz sa cred ca avem nevoie de toate astea! Oare cand romanul va intelege ca trebuie sa fie in primul rand om, cetatean si prieten? Cand va intelege cat de important este respectul si lasarea unui loc de "Buna ziua!"? Cand, cand si dar… Cum, unde, de ce, cum?

In zare se vedeau vapoarele albe, frumoase, care pareau ca niste fantome pe apa scanteinda a marii. Zarea albastra, care se contopea cu largul intr-o linie trasa parca cu rigla, imprastia atata liniste si atat de mult calm. Doar un strigat de barbat trezit parca dintr-un cosmar si cu apucaturi de copil care nu mai vazuse pana atunci marea tulbura zumzetul creat in autocar la vazul acestui mic paradis. "Uite marea!!!" facu ca linistea sa se instaleze pentru cateva secunde, ca mai apoi sa izbucnim cu totii in ras!

Gandurile imi coborau si urcau odata cu strazile suspendate, jucam v-ati-ascunselea cu marea prin tunelele care strabateau muntii, faceam glume si ne pierdeam uneori in interjectii!

In Savona am facut popas. Marea era acum mult mai aproape de noi. Mai exact, imediat de partea cealalta a autostrazii. Aici, unde o parte din dialectele pamantului se amestecau, n-am rezistat sa nu savurez ciocolata neagra de 1.50 de euro bucata. Aici, in buza marii, am impartit cozonacul, cu multa nuca, cu gasca. Iar daca va asteptati ca acesta sa fie italienesc, va inselati! Nici nu va puteti imagina ce aroma are, pe taram strain, cozonacul romanesc facut in casa!!! Ne-am indulcit, ne-am plimbat, am atins marea cu degetul dupa o masuratoare pe care doar pictorii stiu sa o calculeze cu creionul si distanta, ne-am inchis intr-un aparat foto, asa…, ca sa nu uitam vreodata ca am fost pe acolo, ne-am intins gaturile la soare sa ne mai incarcam cu vitamina D  si ceva energie si am pornit sa descoperim si ceilalti 1.000 km ce ii mai avea de strabatut!

… Si iata cum Ajunul Craciunului m-a prins si fara zapada si intr-o regiune unde temperatura se apropia de putin peste 20 de grade! Ciudat, nu?… si asta cu atat mai mult cu cat nu concepeam sarbatorile de iarna fara zapada si ger! Dar iata ca mi-a fost dat sa incerc si trairea asta! Si va spun ca, pe langa uimirea primului pas facut pe un alt teritorium, atmosfera care prinde contur treptat e de-a dreptul stranie! Si e cu atat mai greu de inteles cu cat esti obisnuit sa traiesti zi de zi dupa anumite reguli!… Mda… mi-a venit greu sa ma adaptez la un Craciun cu mult soare, la malul marii, cand toata viata am avut parte macar de cativa fulgi de nea si de frig mai mult sau mai putin naprasnic. Nici spiritul sarbatorii parca nu mai era acelasi, dar bucuria intalnirii cu locuri noi m-a invatat, fara sa imi dau seama, sa le accept pe toate….

 

Nu pierdeti urmatoarea fila de jurnal…. hihi 

Dupa o privire per ansamblu prin autocar si o dezamortire a oaselor mi-am rezemat capul de "spatarul-perna" al scaunului. In intunericul de care ma despartea doar un geam, o multitudine de puncte rosii, care apareau si dispareau, pluteau deasupra pamantului. Deasupra acestora licareau stelele… Imi facusem chiar o pasiune pentru acel lan de clipoceala rosie care imi starnea o curiozitate enorm de mare… cu atat mai mare cu cat  nu reuseam sa imi dau seama ce sunt! Initial am zis ca se zareste un aeroport in departare, insa gandul acesta s-a sters imediat. Aeroportul are piste cu lumini albe, in linii asezate, ca niste lumanarele ornamentale… Parca se jucau de-a-v-ati-ascunselea, iar cand se plictiseau se alergau prin intuneric in ritmul batailor de ceasornic! Mintea mi s-a oprit, intr-un final, din acel hoinarit in fata unor dungi albe paralele ce uneau parca cerul cu pamantul. "Unde-or fi disparut luminitele rosii?". Era o intrebare care parca ma desprinsese dintr-un vis! "Din sutele care se jucau in fata ochilor mei acum nu  mai e nici una?". …

Intrand si mai mult in teritoriul lor prin intunericul noptii, dungile albe capatau usor forme. Stalpi albi si drepti se impuneau in fata intrebarilor mele fara raspuns.

Am inchis ochii pentru un minut, dupa care i-am deschis din nou. In geam se zarea sters, intr-o lumina verzuie a unui led din autocar, chipul chinuit de somn al unei fiinte care isi regasea existenta, la cateva ore trecute peste miezul noptii, pe un taram strain, dar pe care il simtea de parca l-ar fi stiut de o viata! (Ce mult inseamna sa ai un profesor care sa isi iubeasca meseria si care sa iti insufle acea dragoste si pasiune pentru obiectul predat [iar aici, multumirile de rigoare si tot respectul pentru doamna profesoara de germana Constanta Manoliu]. Orele de germana erau printre cele pe care le asteptam cu nerabdare… pentru ca le-am indragit atat de mult! Si indragesc in continuare chiar si acele cuvinte compuse care mereu imi dadeau batai de cap la pronuntare… Am sa iubesc mereu chiar si acea gramatica extrem de dificila, dar pe care am inteles-o desenand cu creta colorata pe tabla! Am sa pastrez mereu in amintire notele de 10 care le primeam chiar si intr-o zi de 13!).

    Atentia mi-a fost din nou atrasa de clipoceala bulinelor rosii. Misterul a ramas departe… aproape de frontiera cu Ungaria. Beculetele rosii se urcasera acum in varful stalpilor albi, care au devenit mult mai grosi si mai rigizi. Apoi, privirea a inceput sa mi se miste in intunericul cu iz nemtesc. Pupilele se pierdeau in cercurile pe care le brazdau in aer elicele care se prindeau de fiecare beculet rosu si de stalpii albi. Multitudinea eolienelor intinse pe hectare intregi te faceau sa te simti pierdut ca intr-o padure cu copaci situati la distante egale, in randuri paralele. Tocmai acea ordine perfecta te facea sa uiti unde esti! Ma simteam ca intr-un muzeu al timpului, unde coloanele albe construite din ani isi sprijineau istoria in secundele ce construiau minute, ore, zile… Era ca un razboi de tesut de ultima generatie… fiecare adiere de vant era trecuta prin itele tehnologiei si transformata in covor de energie… De ce Romaniei ii este atat de greu sa aiba parcuri eoliene? Mai bine zis de ce le este domnilor care ne conduc atat de greu sa se implice si in aceasta chestiune care cu siguranta nu ar fi o pierdere de timp la fel cum sunt multe dintre activitatile lor asa-numite "politice"?… Mda… raspunsul lor, cel mai probabil, ar fi unul extrem de simplu, raspuns care a devenit un trend national… "nu sunt bani!"…

… dar sa revenim… Dupa aproape o ora de mers pe autostrada care serpuia printre eoliene, iata ca veni si vremea unui popas! Troienele de doi metri si gerul care iti trecea prin madulare te facea sa iti aducu aminte de iernile din copilarie, cand ne bucuram de zapada din belsug! Nu am rezistat tentatiei si in Austria m-am jucat pentru prima data cu zapada in iarna lui 2008 .

 

Si mare a fost mirarea cand am vazut ca autostrada (care la noi se construieste cu viteza melcului pe an) era curata si uscata de parca ninsoarea ocolise intentionat portiunea care a serpuit prin muntii cu creste albe si strabatute de sute de tuneluri rutiere! Asadar, dragi straini, daca va lipseste sportul extrem, mai ales pe timp de iarna… veniti in Romania! si aveti grija sa nu va uitati masinile, ca nu de alta, dar s-ar putea sa impingeti la masina altuia!

 

Povestea nu se termina aici… asa ca.. fiti cu ochii pe blog!

 Dupa sentimentul de ceata de la granita, am facut cunostinta cu alte trairi ciudate pe care le aveam doar cand ma uitam la vreun film ceva mai straniu (un "V for Vendetta" poate). Poate credeti ca sunt putin xenofoba si, sincer, si eu am tins sa cred initial ca asa e, dar nu… Realitatea nu te face sa fii xenofob. E poate acel sentiment de invidie, care te macina, si acea ciuda care te cuprinde cand vezi ca altii isi pot folosi gramul de inteligenta in scopuri care ajung sa fie palpabile. Degeaba se spune ca romanul s-a nascut poet, ca e harnic si destept… Acestea au fost demult, pe timpul cand Eminescu inca mai crea. Astazi, geniile noastre ne duc faima prin lume nu tocmai asa cum ar trebui sa o faca. La ce folos sa fii doxa de matematici si informatici daca asul din maneca il arunci pe masa trisand?… Insa, se pare ca in ultima vreme si asta este o modalitate de ati gasi un job respectabil si bine platit la mari companii in domeniu. Insa, daca stam sa meditam (nu prea mult, e de ajuns o secunda) intreaga vina nu o poarta cel care greseste, ci sistemul care il indeamna sa greseasca. Ba mai mult chiar ii ofera si n cai de a calca in strachini.

E adevarat ca nu ii putem incadra pe toti in aceeasi categorie!.. mai sunt si exceptii care au facut ca tara noastra sa fie vazuta si altfel decat prin sticla fumurie a vietii… dar revenind la oile noaste (cum ii place romanului sa spuna), m-am trezit la un miez de noapte in Ungaria. Intunericul sagetat de luminile neoanelor  de la stalpii de iluminat adanceau si mai mult pustiul care se asternea peste casele fortarete, cu obloanele trase si cu portile ferecate de cate un zavor ce se distingea clar. Totul parea parca adormit sub frigul care facea ca mercurul din termometre sa scada sub zero grade Celsius. Linistea care se asternuse si in autocar te facea sa ai impresia ca vizitezi un muzeu care adaposteste cele mai mari comori ale lumii. Aveai voie doar sa privesti… Aveai impresia ca daca atingeai cu varful degetului transparenta geamului, totul ar fi disparut in intuneric. Cerul plin de stele scanteia cate o povestioara  pentru fiecare tinut pe care il puteam inchide intr-o singura privire.

N-am vrut sa pierd din farmecul acelui sentiment nou care se infiripa in fiinta mea! N-am vrut sa rup vraja aruncata ca o plasa de pescuit in mare peste lumea in care romanul nu mai e la el acasa! N-am vrut sa molipsesc calmul noptii reci cu tumultul intrebarilor formulate doar pe jumatate in mintea mea… Asa ca m-am cufundat in poveste… o poveste cu inceput unguresc si cuprins austriac. Cat despre final, acesta avea sa se contureze intr-o privire latina, scaldata intr-un rasarit de soare la malul marii…

 

To be continued

 

Usa nu s-a mai deschis de ceva timp! De la fereastra se aude ganguritul parca de copil al unei porumbite albe. Si-a infoiat penele incercand sa se apere de frigul iernii care tot ne amageste. Intr-un colt de Capitala vuiesc furnalele unei centrale termice. E frig, iar privirile ratacite in problemele cotidiene accentueaza starea de raceala. Te cufunzi in cerul senin si plin de stele a unei luni de iarna. Privesti Carul Mare. Pe de o parte ai vrea sa il transformi si sa-i stai la carma. Pe de alta parte ti se pare ca cerul e prea mare pentru tine si preferi lumea de jos, lumea meschina si imbatranita pe toate cele 10 fete ale ei. Iti cuprinzi capul cu mainile si te oglindesti in pata rotunda de lumina ce deschide parca marea de astri. Ochii iti incremenesc… ai impresia ca cineva se joaca de-a Baba Oarba in fata ta. Buzele iti raman zidite in perplexitatea cuvintelor nerostite la timp si care acum nu isi mai au rostul. Simti cum obrajii iti ingheata din pricina indiferentei decazute a suflarii iritate de cristalele de gheata ce incep parca sa cada dintr-un univers strain omenirii. Doar o bataie mica si ritmata, pe care o simti in timpane, iti mai aduce aminte ca traiesti… incerci sa faci un pas… iti este teama, dar faci o sfortare! Zidurile cenusii cu ochi patrati si galesi raman in amorteala lor de zeci de ani! Porumbita alba se poticneste in strigatul ei si cere furnalelor sa taca! Usa s-a deschis, iar lumea e altfel…

Lumea s-a pictat in albastru, apoi in verde. Mugurii de copaci au inceput sa se desfaca doar pe jumatatea din ochiul de apa. Bobul de orez l-a innodat intr-un pulover galben. Mirosul de naftalina i-a descantat tamplele, iar muscata a inflorit in glastra. Si-a amintit cuvantul si l-a tintuit ca pe cea mai oportuna nevoie. Si-a mutilat litera, iar din fiecare bucatica si-a construit propriul alfabet. Ranjea sub negura pacatului uitand de carabusii legati cu ata de cate-un picior. Din pipa veche uitata intr-un colt de muzeu si-a facut o barca. A scapat de metamorfozare dandu-se de trei ori peste cap. A primit o palma si-a vazut ca-si calca siretul cu talpa mintii. A ras peltic de glodul transformat simandicos in noroi si de accentul gesticulat intr-o privire sclifosita data peste cap. Siragul de margele s-a rupt sub nervii incisivilor, iar mana si-a scrantit-o cand a cazut pe ganduri. Si-a escamotat statura atingand scopurile ignobile gasite intr-o butada, iar in sinea sa si-a pictat un fel de dihonie ce ii manjeste oglinda veracitatii. 

Lumea s-a imbracat intr-o adevarata butaforie. Morbul mandriei i-a jucat o festa si si-a inteles lumea stravezie.

 

Lumea se aduna intr-o picatura de sange ce se scurge din ochiul stang al copilului silit sa cerseasca un colt de paine.

Ne-am rupt picioarele alergand dupa idealuri.

Ne-am rupt mainile gesticuland paraverbalul in eufemisme, ne-am scrantit mintile cu teorii neprobate vreodata si ne-am spurcat gurile intr-o calimara cu cerneala tipografica.

Ne-am aliat cu dot.com-urile si ne-am mutilat portretele in print-uri deplorabile si apoi am scris la status: nu’s!