carmenhelena

Parcă ai vrea să mergi la bibliotecă să inspiri Parfumul lui Patrick Süskind, dar parcă îţi surîde şi ideea unui abur cald de cafea. Nu mai stai pe gînduri şi le alegi pe amîndouă. După aproximativ o oră de stat în faţa unui pupitru îţi auzi numele. Prezinţi permisul bibliotecarei şi îţi iei cartea, apoi te îndrepţi cu paşi leneşi într-un loc pitit pe laterala Bibliotecii Centrale Universitare. Fumul de ţigară a fost risipit de ceva timp. Nu se mai fumează, însă umbrele de fum imprimate pe pereţii înalţi şi de un galben pal încă mai persistă. În secunda în care stai în loc şi cauţi cu ochii o masă liberă simţi cum parcă se face o linişte deplină şi toate privirile celorlalţi se aţintesc spre tine. Dar le ignori şi te aşezi. Lîngă masă stau lipite rafturi ce găzduiesc cîteva fire de zambile albe şi liliachii şi cîteva cărţi aşezate cu grijă.  Mirosul de lumînări parfumate şi de esenţe uşor vanilate îţi aminteşte parcă de odaia bunicii, întotdeauna înmiresmată de fructele păstrate pentru iarnă. Poţi privi prin ferestrele mari chiar şi frigul de afară. Acum nu te mai gîndeşti la el şi nici nu îl mai simţi pînă la oase. Ci sorbi atent din ceaiul verde ce poartă o putenică aromă de iasomie. Renunţi la cafea pentru prima dată în viaţa ta, în schimbul acestei licori parfumate. Şi parcă ai renunţa de tot şi la ţigara pe care nu ai voie să o fumezi aici. Mici portrete schiţate pe hîrtie şi înrămate în sticlă sau lipite pe materialul ce cîndva se numea cămaşă sau jeans coboară, pe pereţi, pe cîte un fir de strună mai groasă. Din nişte boxe gri, micuţe  ies sunete înregistrate ce se numesc azi, hit-uri. Cufundat în descoperirea misteriosului personaj al cărţii împrumutate şi în aroma de iasomie a ceaiului verde, nici nu observi cînd ritmul se schimbă. Un sunet grav ce se stinge treptat te trezeşte parcă dintr-un vis neterminat. Instinctiv întorci capul spre fereastra curată. Albul zăpezii îţi provoacă o uşoară durere a ochilor. Îi închizi şi asculţi o baladă ieşită din clapele unui pian. Abia acum realizezi că boxele au tăcut, iar adevărata muzică îţi încîntă auzul. „Oare e adevărat? Să fie pe bune muzica asta?”, se aude de la o masă vecină. Ajungi să-ţi pui cam aceeaşi întrebare, dar observi imediat tînărul ce trăieşte fiecare notă ce îi iese de sub degete. Cîntă melodii celebre după partituri bine întipărite în mintea sa. Ai impresia că le ştii sau că le-ai mai auzit undeva, dar nu ştii unde. Continui să sorbi din ceaiul cald şi în funcţie de gravitatea notelor plîngi de fericire sau de tristeţe, rîzi, te joci, mai scapi cîte o minciună nevinovată, aluneci uşor, cazi, te ridici şi te trezeşti la realitate. Şi toate astea doar în mintea ta. Observi zîmbetul de pe buzele tale şi te miri cîte trăiri poate reînvia glasul pianului. Părăseşti, într-un final, acel spaţiu. Eşti liniştit şi împăcat cu tine şi fredonezi în gînd un refren rămas pianului. Ai vrea să te întorci şi în pauza următoare… la un ceai verde şi iasomie şi o baladă!

Ai putea ghici din prima despre ce e vorba… sau poate nu. Rătăceşti vreo jumătate de oră prin parcul neînfrunzit încă, te aţinteşti în privirile uneori răutăcioase ale celor din jur, după care urmezi aceeaşi paşi pe care zeci de studenţi, dintre cei mai modeşti, îi urmează. La început din curiozitate, apoi din obişnuinţă… dar şi pentru că e ceva mai aproape de sălile de curs. Mirosul cafelei se pierde în fierbinţeala ei, iar dulceaţa ceaiului instant o mai poţi prepara şi tu din cele două pliculeţe cu cristale mărunte şi albe. Şi asta doar dacă ziua s-a arătat a fi amară chiar de dimineaţă.

 Prin pereţii de sticlă a micii cafenele poţi vedea pe gratis ultimele lansări în modă şi asta nu pentru că cei ce poposesc pe aici ar fi răutăcioşi sau invidioşi, ci pentru că fiecare dintre cei de afară  vrea să iasă în evidenţă prin ceva, chiar dacă doar trec pe acolo. Iar asortările în materie de vestimentaţie e un punct ochit, cum s-ar spune.  

Zgudui uşor puţina cafea rămasă în paharul de plastic şi parcă ai vrea să opreşti timpul în loc. Şi asta doar pentru a scoate anumite gînduri din graficul minţii şi de a le transpune în realitate. Mai înghiţi o sorbitură în timp ce priveşti ceasul. Doar zece minute pentru ca încă două ore din viaţa de student să rămînă în amintire. Te ridici şi pleci fără a mai privi înapoi. Te vei întoarce probabil şi mîine… la o cafea şi un cub de amintire.

Îţi mai aduci aminte, dragă prietene, de nopţile pierdute pe prispa casei bunicilor? Era lună plină şi încercam să dăm nume stelelor. Apoi ne alegeam câte una şi o vegheam cu privirea până se pierdea  în amintirea nopţii trecute. Şi pe tine te-am lăsat pe undeva pe acolo, dar am promis că ne vom vedea. Când şi unde nu am stabilit, dar ne vom întâlni. Vom retrăi copilăria într-o clipă şi ne vom aminti cum mâncam florile roz ale salcâmilor din faţa curţii, cum ne băteam cu albinele când culegeam flori de tei… Ce concurenţă acerbă! Ţii minte? Mereu eram înţepaţi, dar câştigam!

Îţi aminteşti, dragă prietene, de cireşul în care ne suiam fără ştirea mătuşii şi din care nu mai puteam coborî decât dacă venea bunicul şi ne lua în spate? Cum ne luam la întrecere prin via crudă şi cum asmuţeam câinii seara?            

Au trecut 20 de ani şi vocea din receptor se aude tot mai răguşită. Un sursur tremurat de voce e zâmbetul plătit pentru aducerile aminte. Mai eşti acolo, dragă prietene? Acolo unde ştiu că te-am lăsat?! De ce nu îmi mai răspunzi, prietene? Te-ai prăpădit printre amintiri sau te-ai supărat? În inima  ta de copil, ce nu s-a schimbat niciodată, încă mai mâzgâleşti cu o bucată de cretă colorată pe gardul vecinei. În sufletul tău nu s-a schimbat nimic. Ai rămas aşa cum te ştiam. Ca o palomă albă ce se joacă cu adierea vântului. Pentru mine vei fi mereu prietenul meu de nădejde, chiar dacă nu mai împărţim jumătate şi jumătate cutiuţa cu ciocolată albă şi nu mai împrumutăm cerneală din stiloul celuilalt.

Îţi mai aduci aminte când filosofam contemplând la prietenie? Ne contraziceam mereu atunci când afirmam că aceasta e o floare uitată pe un mormânt. Şi mă întreb dacă acum mai există ceea ce noi numeam prietenie. Bazată pe interes se pare că azi nu mai poartă nici un nume. O perlă într-o scoică o găseşti mai des, dar o prietenie adevărată… mai greu.

Dragă prietene, ştiu că eşti acolo şi mă asculţi. Oare când ne vom mai întâlni la măsuţa noastră rotundă, să ne pierdem pentru ultima dată în desenele făcute în neştire în zaţul lipit de peretele ceştii? Să ne dăm mâna după încăierarea pentru ultimul cub de zahăr şi să rămânem iar prieteni…